Undeva, intr-o tara frumoasa, ascunsa intre munti, se inalta o manastire, ce tine in inima ei un Basm. Lumea vine sa-l vada, sa-l asculte, ca sa-si aduca aminte de sine. Si multe lucruri afla cei veniti acolo de la Basmul pitulat in inima manastirii. Cum ca, odata, erau cei mai buni, mai drepti, mai viteji si cu mult mai frumosi; si, nevenindu-le sa creada, se intreaba intre ei.
"Veniti, striga apoi unii la altii, e cineva acolo, in munti, care ne spune ca suntem buni!" "Cine va spune asta?", intrebau furiosi oamenii mici de la poalele muntelui, cei care tineau de imparatia uratului. "El, Sfantul!...Basmul nostru!", strigau bucurosi oamenii. "Nu-i nici un sfant! Este un biet batran, ce va minte. N-ati fost niciodata altfel! Suntem egali!", tipau, speriati ca in tara lor s-ar putea naste Frumosul, slujitorii imparatului urat.
Ceva incepea sa se schimbe in Imparatia Intunericului.
Basmul aducea Lumina, iar lumea simtea, incepand sa freamate. De mult nu mai vazusera soarele si nici macar stelele. Mergeau cu capul in jos, in pamant. "Rdicati capul spre stele!, le spunea Basmul. Sunteti frumosi!" "N-avem voie, murmurau bietii oameni, iar trupul nu ne mai asculta. Asa ne stim de cand ne-am nascut, cu capul in jos". "V-ati nascut liberi", le spunea Basmul. Si vorbele lui deveneau lumanari in intunericul tarii. "Stingeti lumanarile!, strigau soldatii. Nimeni n-are voie sa va vada!" Si oamenii legii alergau dupa cuvintele-lumanare, sa le stinga. Suflau din rasputeri, dar mica flacara, in loc sa se stinga, devenea si mai mare. "De ce sufla soldatii Imparatului Urat in lumanarile-cuvinte, parinte?", intrebau oamenii tematori Basmul. "Le este frica ca va veni Ziua si-atunci o sa va vedeti frumusetea, raspundea batranul. Le este frica de libertatea voastra. "Dar unde este frumusetea noastra, parinte?" intrebau nedumeriti oamenii. "Au ingropat-o in intuneric!" raspunse cu tristete Basmul.
"Se da LUMINA!", a strigat deodata cineva. Si oamenii innebuniti de spaima, alergau care incotro, intreband "Ce ne facem?".
"Deveniti voi insiva lumanari!", raspunse batranul, si-si apleca lumina spre fruntile oamenilor.
Si, in clipa aceea, mii de luminite s-au adunat si s-a facut Ziua.[...]
Se spune ca odata, intr-un sat, un copil, intr-o noapte, a visat Raiul. "Mama! Mama! Unde e Raiul?", a intrebat copilul nerabdator, a doua zi de dimineata, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atata treaba in gospodarie! Si-atunci s-a dus la tata, sa-l intrebe. "Nu stiu..., cauta-l singur", ii spuse acesta obosit si se apuca mai departe de munca. "Unde? Unde e Raiul?" intreba copilul, aproape plangand, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti. "Ce lume urata...", isi spuse pentru sine pustiul.
"Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta..., se-auzi glasul unui batran, ce-l privea demult. Si acolo, in pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa gasesti un om singur, ce sta intr-o coliba. El o sa iti spuna unde e Raiul".
