"A coborat si a mancat", raspunse dintr-o suflare pustiul.
Si in clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut in genunchi. Mare fu apoi spaima pe batranul manastirii, afland toate acestea. Egumenul incepu si el, la randul lui, sa tremure si, cu lacrimi in cohi, ii spuse copilului:"Spune-i Fratelui celui Mare ca il rog sa ma primeasca si pe mine la masa..." "Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mancare de la bucatarie?" "Da, poti sa iei cat vrei", raspunse tremurand egumenul.
Si seara din nou cobori peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cu mancarea luata de la bucatarie, se indrepta vesel spre biserica. "Hai sa mananci!", ii striga el, mai vesel ca oricand. Si din nou, Fratele cel Mare cobori de pe cruce, il mangaie si biserica se umplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi cate glume si cata veselie in jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de ras, pustiul si-a adus aminte de rugamintea egumenului. "Frate, ii spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-l primesti la masa".
Si pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se intrista. Privea undeva, jos. "Vezi firmiturile astea, de pe masa?, ii spuse intr-un tarziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai putine decat pacatele lui...Nu poate sa vina". "Nu poate sa vina?" ramase uimit copilul. "Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.
Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au inceput sa rada si sa glumeasca. Intr-un tarziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta il astepta tremurand. "Ce-a zis Fratele?", intreba acesta, gatuit de emotie. "A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul. "De ce?", intreba inspaimantat egumenul. "Mi-a spus ca ai mai multe pacate decat toate firmiturile de paine cazute pe masa".
Si atunci el, egumenul, se prabusi in genunchi, intr-un hohot de plans. "Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte!" Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta il privi surprins si-i spuse: "Bine, am sa-l rog din nou si maine!".
Grea noapte pentru egumen! Cu zvarcoliri si gemete de pocainta. Copilasul insa dormi linistit. Si, din nou, veni a doua zi; si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau ca lucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea. "Pot sa iau mancare?" intreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie. "Poti", ii spuse monahul, si-i umplu cu mana tremuranda vasul. Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mancare, copilul intra din nou in biserica: "Hai sa mancam!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", raspunse acesta, indreptandu-se spre el.
Si cate jocuri, cate glume au urmat! Apoi, in mijlocul veseliei, copilul isi aduse brusc aminte: "Te roaga egumenul sa-l ierti...si sa-l primesti si pe el la masa!..."
Tristetea se aseza intre ei. De data aceasta, copilul privi singur firmiturile de paine de pe masa: erau parca mai multe. "Am inteles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", raspunse Fratele cel Mare.
Si atunci, pacatul cel bun cobori din nou in inima copilului si acesta indrazni. "Dar Tu nu te gandesti ca acum mananci din mila lui?", ii spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta ii vazu din nou inima lui buna. "Bine, peste otp zile am sa-l primesc la masa..."
Ce bucurie pe egumenul manastirii, cand, tarziu in noapte, copilul ii spusese! Si cele opt zile trecura. Pentru el, pentru batran, in post si rugaciune, si mai ales, in multa pocainta. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau. "De ce?", intreba nedumerit copilul. "Batranul a plecat la Domnul", i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru inmormantare. Si atunci copilul vazu!
Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi in ochi, egumenul, chiar el. Mancasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firmitura. Mantuitorul il iertase.
"Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!" repeta el, pentru fiecare monah in parte. "Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?" "E plin de iertare!" murumra copilul. [...]
Si cartea se-nchisese.
